Fotografii din Donația Bujor Nedelcovici a Bibliotecii Academiei Române
Expoziția "În ochiul Ciclopului. Jurnal de campanie din Cartierul Uranus" din cadrul proiectului cultural "Recrearea în realitate virtuală a Muzeului Simu și rememorarea altor victime ale demolărilor realizate în București în perioada comunistă", realizat în parteneriat cu Filiala București a Ordinului Arhitecților din România și finanțat din Timbrul de Arhitectură.
Anterior demolărilor din anii '80, Centrul Istoric al Bucureştiului nu se oprea la Curtea Veche, ci cuprindea şi aşa-numitul Cartier Uranus (cartierul Antim, cartierul Izvor, etc.). Iar Curtea Veche se referea şi la Curtea Arsă, situată pe Dealul Arsenalului, aşa cum o face romanul “Craii de Curtea Veche”. Din acest cartier, pomenit şi de Caragiale în “D’ale carnavalului”, nu au mai rămas decât câteva insule. Dealul Arsenalului a fost transformat într-un deal artificial, aflat sub Casa Poporului. Vidul istoric creat astfel a fost însoţit de un vid urban (demolările au creat multe spaţii goale, probleme de circulaţie şi un fals centru urban) şi de unul cultural (creat de cenzură).
Ironic este că în toiul acestor demolări ale moştenirii româneşti a scăpat intact un buncăr nazist, aflat undeva în spatele Casei Poporului şi plasat (după ce a rezistat demolării) sub clădirea Ministerului Apărării Naţionale. Un alt lucru ironic este că în Casa Poporului nu trebuia să fie decât un buncăr antiatomic dar, din cauza unei neînţelegeri între dictator şi echipa de arhitecţi şi ingineri, au fost create două pentru că, în acest proiect, costurile nu contau.
Despre valoarea şi importanţa clădirilor demolate este greu de vorbit. Ne lipsesc foarte multe informaţii, şi tocmai în calitate de documente ale istoriei erau importante multe dintre aceste clădiri. Fotografiile păstrează crâmpeie, dar şi acestea sunt mai bune decât nimic. Întregul era mai valoros decât suma părţilor şi contribuia la bunăstarea bucureştenilor: îmbinarea de stiluri arhitecturale, topografia spectaculoasă şi vegetaţia. Cartierul Uranus ar fi putut constitui o atracţie turistică mai interesantă decât Casa Poporului, sau decât actualul Centru Vechi. Cert este că dictatorul (şi suita sa) nu a înţeles şi apreciat valoarea cartierului Uranus şi a trecutului acestei ţări. Trecutul trebuia înfrumuseţat. Ceauşescu nu se putea mândri cu vechile clădiri (mai jos sunt prezentate două excepţii) după cum nu se putea mândri cu propriul trecut pe care remodelarea Bucureştiului nu face decât să îl şteargă pagină cu pagină: detenţia în închisoarea Văcăreşti (1940), activitatea clandestină din cartierul Dudeşti, participarea la mitinguri pe stadionul Republicii (fostul ONEF sau ANEF), etc.
Casa Poporului, ca şi clădirile din faţa acesteia, au fost inspirate de două clădiri proiectate de Paul Smărăndescu: Palatul Ministerului de Interne (“Comitetului Central al PCR” în perioada comunistă şi „Palatul Senatului” după 1989) şi Imobilul Societatea Proprietatea Urbană de pe Calea Victoriei. Dar impresia de lejeritate a acestor surse interbelice de inspiraţie contrastează cu aerul greoi, supradimensionat şi eteroclit al epigonilor lor comunişti. Casa Poporului este o clădire care se izolează de oraş prin dimensiuni, prin stil şi prin împrejurimi.
Atunci când ne referim la costurile pentru construirea Casei Poporului nu trebuie să ne referim numai la materiale de construcţie şi la forţa de muncă necesară (s-a folosit şi Armata, obligatorie pe atunci, pentru a se face “economii”) ci şi la demolări şi la eforturile repetate, de tip încercare-eroare, prin care a trecut atât exteriorul, dar mai ales interioarele clădirii. Costurile urbanistice şi finaciare ale acestui proiect sunt plătite şi azi de locuitorii oraşului şi ai ţării.
Romancierul Bujor Nedelcovici a fost pasionat şi de fotografie şi cinematografie. Urmele acestui interes se văd în fotografiile realizate în timpul demolărilor, ca o formă de protest, şi în scenariul pentru filmul Faleze de nisip, regizat de Dan Piţa, şi interzis după patru zile de la lansarea sa în cinematografe, în 1981. Filmul Faleze de nisip a fost închis la Arhivele Naţionale ale Cinematografiei dar filmele fotografice realizate pe şantierul Centrului Civic au fost trimise de autorul lor în Germania, unde au fost difuzate de către Asociaţia Patrimoines culturels en danger la mai multe ziare din Occident şi au fost prezentate în două expoziţii: una la Viena şi una la Paris. În revista L’Histoire din octombrie 2007 a fost publicată fotografia cu demolarea Bisericii Albe Postăvari însoţită de următorul comentariu: „Acest clişeu inedit face parte dintr-o serie de fotografii făcute, în ciuda riscului şi a pericolului, de Bujor Nedelcovici, un martor al dispariţiei ultimului din cele 18 lăcaşuri de cult din zonă” (Stephane Courtois – La terreur peut être douce).
62 de fotografii din cele realizate în perioada 1980-1987 au fost publicate de romancier în albumul «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987», alături de o serie de articole apărute în presă şi de alte texte. Publicarea în 2006 acestor imagini, care surprindeau demolarea cartierului Antim şi a şantierul pentru Centrul Civic, în condiţii grafice deosebite, împlinea un vis mai vechi al autorului. Ele contribuie ca mărturii pentru un „proces al comunismului” pentru care scriitorul a adus şi alte probe (printre acestea se numără şi cartea Un tigru de hârtie. Eu, Nica şi securitatea, în care îşi analizează propriul Dosar de Securitate).
