Curtea Arsă

Diapozitiv din arhiva Centrului Expozițional Documentar al UAUIM
 
Curtea dumnească a Bucureştilor de lângă Hanul Manuk-Bey, a fost afectată de trecerea timpului şi a decăzut în perioada fanariotă astfel încât locuinţa domnească se mută, din 1774, în Dealul Spirii (în urma inundaţiei din 1774). Revărsarea Dâmboviţei în sezonul ploios umplea lacurile Dudescu şi Antim şi inunda cartierele joase ale Bucureştiului până când cursul acestei a fost sistematizat (1877-1880). Doar uneori apele se înălţau până la dealul Mânăstirii Mihai Vodă, ctitoria din 1589-1591 a viitorului domn Mihai Viteazul. Aici se găsea palatul lui Alexandru Ipsilanti, înălţat de acesta în 1776 pe o fostă podgorie a mânăstirii. Această nouă Curte domnească a fost distrusă de un foc zece ani mai târziu. Domnul Constantin Hangerli a reparat palatul şi l-a transformat într-o casă de petreceri până la asasinarea sa în 1799. În mai 1801 palatul a fost devastat de invazia Cârjaliilor. În 1802 este afectat de un cutremur. În 1812 platul arde din nou şi nu mai poate fi reparat. De atunci, locul cu ruine s-a numit Curtea Arsă. Ruinele Curţii Arse au fost apoi adăposturi pentru tîlhari. Aceşti « crai de Curtea Veche » sau « crai de Curtea Arsă », au prădau cartierele înconjurătoare într-o perioadă nesigură politic. Fostul palat ocupa locul dintre Arhivele Statului şi strada Cazărmei (unde s-au aflat Arsenalul Armatei, Cazarma Alexandria şi Biserica Spirea Veche). Unul dintre zidurile vechiului palat, a devenit zidul de miazănoapte al Arhivelor, orientat chei şi deosebit de celelalte. Cazarma infanteriei, Arsenalul, precum şi celelalte clădiri militare din Dealul Spirii au înglobat fragmente din zidurile vechi şi pivniţele palatului. Dealul se numea al Spirii, după numele unui faimos doctor din secolul al XVIII-lea, Spirea (Spiridon Kristofi), care a construit biserica Spirea Veche în Dealul Lupeştilor (predecesoarea bisericii interbelice demolată în 1984). În 13 sept. 1848 are loc o bătălie în care victoria turcilor consfinţeşte înăbuşirea Revoluţiei de la 1848. Între 1860-1862 este creată Şcoala Militară iar Dealul Spirii a devenit Dealul Arsenalului după unirea principatelor. În 1853 în clădirile de la Mihai Vodă este creat un spital militar la iniţiativa lui Carol Davila. Din 1866 în aceste clădiri au funcţionat Arhivele Statului, reconstruite în etape la începutul secolului al XX-lea (1900-1916). Tot în incinta complexului Mihai Vodă se afla un sit arheologic geto-dacic, vechi de peste 3.000 de ani.

Dealul Arsenalului

Arsenalul Armatei a fost amplasat pe o mare suprafaţă de teren, limitată spre nord‑vest de strada Mihai Vodă, spre sud de străzile Sapienţei, Sf. Apostoli, Bateriilor, Vânători, spre vest de strada Cazărmii, iar spre nord de strada Uranus. Acest vast domeniu militar era înconjurat de un zid de cărămidă. Intrarea principală la Arsenalul Armatei era prin strada Uranus. Arsenalul Armatei a găzduit şi relicvele militare capturate, sau pe cele scoase din uzul armatei române, care vor forma patrimoniul viitorului Muzeu Militar Naţional. O parte din cartierul Antim-Uranus fusese moşia boierului Arion (“Arionoaia” era o descendentă a acestei familii). Strada Arionoaiei era una dintr-un şir paralel de straduţe ce coborau dinspre Uranus spre Antim. Astăzi acolo se află Bd. Libertăţii.

Fostul Deal al Arsenalului, pe care s-a aflat Mănăstirea Mihai Vodă, este astăzi o colină domoală, închisă în curtea Casei Poporului. Acest deal era mărginit de fostul stadion Republicii, transformat în parcare pentru Casa Poporului. Dealul Arsenalului era asemănător unui pinten, rămas din vechea terasă a Dâmboviţei (ca şi Dealul Cotroceniului, Dealul Filaretului, Dealul Şerban Vodă, Dealul Piscului, Dealul Văcăreşti). Acest deal a fost creat prin erodarea terasei inferioare a Dâmboviţei de către apele sale. Era nu doar un punct strategic (potrivit pentru un palat) ci şi o zona stabilă seismic. De aceea planul pentru un nou Centru Civic al Bucureştiului a fost transferat în această zonă din locul propus iniţial (Otopeni). În mod paradoxal zona deluroasă a cartierului Uranus, care fusese foarte puţin afectată de cutremurul din 1977 a fost demolată, deschizând drumul unei remodelări care va implica şi alte zone ale oraşului (Rahova, Olari-Moşilor, Văcăreşti, etc.). Au fost demolate 9300 locuinţe, 17 biserici, spitale, institute ştiinţifice, instalaţii pentru sport (17 ansambluri). A fost eliminată vegetaţia, sistemul de străzi şi a fost schimbată topografia prin nivelarea Dealului Arsenalului. A fost cea mai mare operaţiune de acest tip din Europa de Est.

Repere arhitecturale

La vest de Dealul Arsenalului se afla Stadionul Republicii (fost ANEF, proiectat iniţial de

arh. Horia Creangă în stil Art Deco şi extins la sfârşitul anilor '40). În apropierea sa erau: Muzeul Militar Central (1885), Biserica Izvorul Tămăduirii (1785) şi fabrica de pâine „Otto Gagel”. Biserica se afla pe strada Puţul cu Apă Rece, o stradă în arc de cerc, cobora din strada Uranus spre Izvor. Biserica Izvor fost renovată în 1983, cu un an înainte de a fi demolată.

În zona cuprinsă între Dealul Arsenalului şi Piaţa Unirii se dezvoltase un ansamblu de clădiri de valori diverse care formau un ansamblu coerent care depăşea suma părţilor. În acest ansamblu se remarcau câteva biserici vechi: Biserica Albă Postăvari (secolul al XVII-lea, una dintre cele mai vechi biserici ale oraşului), Biserica Izvorul Tămăduirii (1794), Biserica Spirea Veche (refăcută de arh. Ion Trajanescu în 1921), Biserica Schitul Maicilor (1726), Mănăstirea Antim (1715), Biserica Sf. Apostoli (mijlocul secolului al XVII-lea), Biserica Sf. Spiridon Vechi (1747), Biserica Sf. Ilie Rahova (1706), Biserica Domniţa Bălaşa (1885). Majoritatea acestor biserici au fost fie demolate, fie salvate parţial prin translare în amplasamente improprii, în spatele blocurilor. Pe str. Emigrantului (între Antim şi Sf. Apostoli) se afla sinagoga „Unirea Sfântă” (1908), a tâmplarilor, devastată de legionari în 1941 şi dărâmată în 1987. Sediul Arhivelor Statului, aflat în incinta mânăstirii Mihai Vodă, a fost demolat în 1985, iar materialul arhivistic, transferat în altă locaţie.

Au fost demolate, printre altele, Spitalul Brâncovenesc (1837), Biserica Alba-Postăvari, Biserica Spirea Veche, Biserica Izvorul Tămăduirii, Opereta (Teatrul Regina Maria), stadionul Republicii, ansamblul de chilii din jurul Bisericii Schitul Maicilor, Ansamblul Mânăstirii Mihai Vodă (a fost translatată doar biserica şi clopotniţa), o parte din ansamblul Antim. Biserica Schitul Maicilor a fost prima biserică translată, din iniţiativa ing. Iordăchescu în iunie 1982 (chiliile au fost demolate). Astfel a apărut posibilitatea translării care satisfăcea atât preocupările conducătorilor de atunci (primatul ideologiei şi al tehnicii asupra spiritualităţii) cât şi alina o parte din temerile populaţiei. Costurile ridicate ale translării au făcut ca aceasta să nu fie folosită decât în cazuri de excepţie. Translarea a fost excepţia de la regula care era demolarea.

Palatul Sinodal de la Mânăstirea Antim (propus iniţial pentru demolare) a fost cea mai grea construcţie translată în România - 9.000 de tone. Chiliile din nord-est au fost demolate chiar după translarea lor împreună cu cuhnia. Aceste inconsecvenţe erau specifice vremii deoarece ordinele se schimbau de la o zi la alta. Toate clădirile istorice translate au fost salvate in extremis, sub presiunea grabei şi a unor directive contradictorii.

Imaginea cartierului Uranus a fost păstrată în filmele "Ediţie Specială" (1977) şi ”Angela merge mai departe” (1980), precum şi în fotografiile anterioare sau contemporane cu demolările.

Printre schimbările făcute în zonă trebuie amintită şi decopertarea Dâmboviţei (1985) care fusese acoperită în 1930 cu un planşeu de beton pe o distanţă de 600 de metrii în dreptul Palatului de Justiţie. Albia din zonă a fost reamenajată.

Câteva fragmente de clădiri provenind din cartierul Uranus au fost expuse în 1982 în cadrul Institului de Arhitectură şi apoi în cadrul Muzeului-laborator al Institutului (la ora actuală Centrul Expoziţional Documentar al UAUIM).

Fotografii (de arhivă)


Citate

George Călinescu. Enigma Otiliei: “Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure. Într-adevăr, toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci Capitala.“

 

George Călinescu. Sărmanul Ioanide: „Să ridicăm fabrici şi locuinţe, dar să le facem frumoase ca Domul din Milano şi ca Palatul din Versailles. Coloanele uriaşe, pilaştrii, cupolele înalţă sufletele şi le dau avînt în muncă.“

 

Decretul nr. 49/1982 privind scoaterea din functiune a fondurilor fixe şi declasarea unor bunuri materiale din administrarea unităţilor socialiste de stat (În vigoare de la 18 martie 1982 până la 31 decembrie 1993, fiind abrogat prin Legea nr. 15/1994)

“Art. 1. - Fondurile fixe din administrarea unitatilor socialiste de stat pot fi scoase din functiune numai in conditiile si cu aprobarile prevazute in prezentul decret.

Prin scoaterea din functiune a fondurilor fixe se intelege demolarea, demontarea sau dezmembrarea acestora, valorificarea ansamblelor, subansamblelor, pieselor componente si materialelor rezultate din dezmembrare, precum si scaderea din gestiunea unitatilor a valorii fondurilor fixe.

Art. 2. - Fondurile fixe cu durata de serviciu normata expirată pot fi scoase din funcţiune numai dacă prezintă un grad avansat de uzură, nu mai pot primi o altă destinaţie sau utilizare in cadrul economiei nationale, iar costul repararii şi modernizării lor depăşeşte 60% din valoarea de înlocuire a fondului fix.

Prin valoarea de înlocuire se înţelege suma cheltuielilor necesare a se efectua pentru procurarea unui fond fix nou, echivalent cu cel propus a fi scos din funcţiune, la care se adaugă cheltuielile de transport, montare şi punere în funcţiune. Pentru fondurile fixe la care nu se poate stabili valoarea de înlocuire, aceasta se considera egală cu valoarea de inventar.”

 

Victoria Dragu Dimitriu. Povestea unei familii din Bucureşti: Grecenii. Bucureşti: Editura Vremea, 2012, pp. 264-265: “Aici, la Antim, am avut în perioada aceea o participare personală, am şi fotografiile făcute atunci. Era în 1982. Ca să salvăm, speram noi, acest colţ perfect, nord-est, format din partea rămasă din chilii şi din cuhnie, Petre Derer, cu nişte studenţi de la facultate (între care actualul şef al catedrei de urbanism, Petru Enache), şi cu mine, am hotărât să facem în aceste încăperi o amenajare muzeistică, încât să binevoiască marii arhitecţi Elena şi Nicu să lase colţul să rămână întreg. [...]

— Pe aici a trecut din nou Leana. Trecea periodic. Şi, rezum acum, a zis: Ce e asta, de ce atâtea turle? Şi aici, în spate, trebuie lăsat spaţiu de circulaţie. Trebuie să radem toate astea! Au venit slugile şi au propus o soluţie de compromis: Dar cuhnia este o lucrare arhitectonică perfectă, partea asta muzeală, hai să o mutăm cu totul în axul incintei. Şi au translat-o spre sud, dărâmând alte chilii, ca să facă loc. Pe urmă, iar a venit Leana şi a zis: Tot prea multe turle. Şi atunci a fost dărâmat totul, după ce fusese mutat, cu atâta trudă şi cheltuială.

 

Ionel Ioniţă. Triada nemuritoare: Nenea Iancu, Jupîn Dumitrache şi Grădina Iunion. În: Materiale de Istorie şi Muzeografie, nr. XXIV, 2010, p. 154-155: “Union-Suisse a devenit prin intermediul lui Jupîn Dumitrache, „Iunion", iar relatarea întîmplării din grădină şi a drumului de „coşmar" pînă la locuinţa sa din Dealul Spirii nu mai pot lipsi din nici o antologie a umorului românesc. Reconstituirea traseului parcurs de Jupîn Dumitrache însoţit de consoarta dumisale Veta, cumnata sa Ziţa şi forţat de împrejurări şi de Rică Venturiano, se face cu greu în zilele noastre datorită transformărilor edilitar urbanistice inerente unui mare oraş, dar şi masivelor demolări din zona Dealul Spirii şi a sistematizării zonei Palatului Regal. Nu mai există Grădina Union-Suisse, Biserica Sfântul Ionică, Stabilimentul. Nici măcar Mânăstirea Mihai Vodă nu mai este la locul ei. Între timp Podul de pămînt a devenit Calea Plevnei, Agia s-a schimbat în Prefectura Poliţiei, dar au rămas cam în aceleaşi locuri. Stabilimentul - Arsenalul de artilerie ridicat de Al. I. Cuza a dispărut cu tot cu dealul pe care se afla sub colosala construcţie a Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului.”

 

Şerban Orăscu, Nicoale Mihăileanu. Alexandru Orăscu. Editura Tineretului, p. 5: „În faţa podului Mihai Vodă, pe malul drept al Dîmboviţei, se întindea la începutul secolului trecut una din acele tihnite mahalale bucureştene, prăfuite de colb vara, îngropate sub zăpezi iarna — adevărate sate mici, din care nu dispăruseră nici livezile, nici tarlalele de porumb. Aci, în mahalaua Mihai Vadă, în partea dinspre Dîmboviţa a actualei străzi Mihai Vodă, s-a născut la 30 iulie 1817 Alexandru Orăscu.”

 

Victoria Dragu Dimitriu. Povestea unei familii din Bucureşti: Grecenii. Bucureşti: Editura Vremea, 2012, p. 84: “în anii '80, când dărâmau Bucureştii pentru centrul civic, iar au trimis echipe, formate din salariaţi de la muzee şi institute de istorie şi de istoria artei, care au bătut casă cu casă străzile prevăzute să dispară. Unele dintre ele nu mai sunt, altele au scăpat de demolare, pentru că a venit decembrie 1989. A fost tot un recensământ al caselor, unele rezultate au fost publicate în revistele Muzeului de Istorie a Bucureştilor, altele or fi prin arhive. Pe la Crucea de Piatră, pe la bisericile din Dudeşti, pe Mântuleasa, pe Negustori. Se intra în casă, se lua cartea de imobil, să se vadă cine stă acolo, câţi sunt, ce se ştie despre casă.“

 

Victoria Dragu Dimitriu. Povestea unei familii din Bucureşti: Grecenii. Bucureşti: Editura Vremea, 2012, p. 90: “Dealul Arhivelor, frumos ca o Acropole bucureşteană. Îl regret nespus, cum regret dealul cu biserica Sfânta Vineri, în ultimele ei zile, când nu mai rămăsese decât biserica pe culmea lui, arăta superb şi eu o priveam uimită din Piaţa Naţiunii, nici prin minte nu-mi trecea că ar putea fi dărâmată asemenea frumuseţe. Îmi spuneam că o apără icoanele ei. Biserica Sfânta Vineri! Şi tot atât de mult regret Văcăreştii. Parcă ne-am ratat, cu pierderea lor, orice şansă de a ne regăsi vreodată... Dar pentru dumneavoastră, domnule Greceanu, era mai dureros, pierise locul unde aţi muncit atâţia ani, tânăr şi plin de speranţe şi de pasiune pentru istorie.

— Avea o poziţie formidabilă Mănăstirea Mihai Vodă. Fusese mult timp o ruină, dar a fost perfect reconstituită, integrată, completată şi pusă la punct, în 1900. Păcat că n-a rămas nimic dintr-un asemenea monument de arhitectură!”

 

Părintele Galeriu, prefaţă la: Biserici osândite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989. Bucureşti: Ed. Anastasia, 1995: “[Ceauşescu] Păstra în cabinetul său chipul lui Mihai Viteazul şi demola în acelaşi timp biserica unde acesta se rugase în genunchi Sfântului Nicolae ca să-l izbăvească de osânda morţii...”

 

Andrei Pippidi. În: Cei care au spus Nu. Oponenţi şi disidenţi în anii 70 şi 80, Fundaţia Academia Civică, 2005, p. 207: “La colţul Bd. Ile Pintilie cu Ana Ipătescu, peste drum de Ministerul de Externe, în clădirea de cărămidă roşie, cu un etaj, a locuit Nicolae Iorga. Nicio placă comemorativă n-a scos-o vreodată din anonimat. De acum înainte, niciodată, nimeni nu va putea să mai găsească această casă. Casa fusese în pericol încă din toamna anului 1985, când se preconiza lărgirea bulevardului. Atunci se reuşise suspendarea proiectului de demolare, în perspectiva translării la o distanţă de 50 m, în spatele frontului de clădiri de pe bd. Ana Ipătescu.[...] S-a lucrat luni de zile şi mai rămânea o săptămână până la realizarea acestui proiect. Atunci Ceauşescu a trecut pe acolo, într-o zi de la începutul lui iunie 1986, şi a întrebat ce e «magherniţa» asta. I s-a răspuns că e casa lui Iorga. Ce urmează e aşa de uimitor încât nu cred că dvs. puteţi să daţi un răspuns la întrebarea pe care mi-o pun de atunci. Pentru că Ceauşescu a răspuns: «Daţi-i nişte bani ăstuia şi până luni să nu mai fie»”.

 

Săvulescu-Voudouri Monica. Strada. Loc de trecere şi petrecere. Idea Europeană, 2008.

“Răsfoiesc paginile, mă uit la poze. Strada Bateriilor... Strada Sapienţei... Sfinţii Apostoli... De undeva, dintr-un trecut de bunăvoie uitat, denumirile îmi par cunoscute. Spitalul Brân-covenesc... Biserica Sfânta Vineri... Şi, de-odată, trei fotografii, una după alta. Citesc adenda. Casa de pe strada Miliţiei 11. Strada Miliţiei 11? Ce-mi spune mie asta? Mai citesc odată. Mă uit la poze. Sar în capul oaselor, mă sufoc, mă reped să deschid fereastra. Da, noi am trăit în casa de pe Strada Miliţiei 11. Acolo, în zidurile frumoasei clădiri de pe colţ, despre care specialistul [Gheorghe Leahu] spune că avea o mare valoare arhitecturală, mi-am investit munca. Acolo s-au consumat anii tinereţii mele, care nu se vor mai întoarce nicicând. Acolo mi-am scris cărţile, am iubit, mi-am născut copilul... Acolo am trăit noi demolările vechiului Bucureşti.”

 

Gheorghe Leahu. Distrugerea Mânăstirii Văcăreşti, pp. 51-53: „Timpul trecea fără să anunţe in niciun fel dezastrul de mai târziu. Cutremurul din 4 martie 1977 a zguduit din temelii Bucureştiul. Atunci au încolţit gânduri diabolice în mintea tot mai exaltată de adulaţie şi putere a lui Ceauşescu. În 1977 a fost desfiinţată DMI lăsând pradă ambiţiilor şi inculturii prezidenţiale întregul patrimoniu arhitectural al ţării. În vanitatea faraonică de a lăsa posterităţii, în numele socialismului victorios, propriile lor creaţii, Ceauşescu şi suita sa au indreptat tăvălugul buldozerelor spre mari suprafeţe ale oraşului cu monumentele lor istorice şi arhitecturale cu tot. O frenezie a prezentării de machete, de proiecte, de trasări de axe cu jaloane şi baloane, demolări precipitate, distrugeri şi translări de biserici şi mănăstiri, prefigurau vastul teritoriu urban ce urma să fie distrus şi pe care începea să se contureze noul centru politico-administrativ având ca reper principal monstruoasa Casă a Poporului”,

 

Gh. Leahu. Bucureştiul dispărut: „Între Podul Izvor şi Podul Haşdeu, un splendid nucleu de vile urmărea cheiul, prelungindu-şi contururile spre strada Puţul cu Apă Rece. Aici, pe străzile Curiaţi, Simonide, Crăiţelor, Şoimăreştilor, V.A. Urechia, era adunat un mănunchi de case frumoase ridicate între cele două războaie mondiale. Prin curţi, boschete de liliac şi trandafir întregeau atmosfera.”  

 

Aurelian Trişcu în: Pop, Georgeta (edit.). Esenţa unui oraş: despre demolări, case şi oameni în Bucureşti. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2016: “Tot aşa a fost la Biserica Sfânta Vineri. Acolo, cine protesta era ameninţat şi gonit. Era înconjurat şantierul cu camioane ale armatei şi lumea încerca să ia câte o cărămidă, să o ia acasă, ca pe un lucru sfinţit. Oamenii, săracii, aprindeau lumânări, stăteau cu lumânarea aprinsă, ca la mort.

Pe urmă celelalte, pe care le-au pus în lanţuri şi le-au tras. Biserica Schitul Maicilor, sau Biserica Olari, sau Biserica Mihai Vodă. [...] Pentru Mihai Voda şi Văcăreşti am protestat oficial. S-a făcut mare caz pentru că s-a transmis la Radio Londra de vreo şase ori scrisoarea pe care am semnat-o şase persoane. Eu n-am auzit… nu spun că nu ascultam Radio Londra, dar s-a întâmplat că n-am auzit citându-mă – că-i numea pe semnatari –, dar am auzit de la unul şi de la altul. La un moment dat eram îngrijorat, că făceau o propagandă… şi eu eram bine, lucram în posturile pe care le ocupam şi nu m-a chemat nimeni să mă tragă la răspundere. Asta a fost în 1987-’88.

 

Ioana Pârvulescu. Şi eu am trăit în comunism. Bucureşti: Humanitas, 2015, p. 30: “Schimbare de peisaj. Înaintea plecării din ţară, în 1987, locuiam pe bulevardul D. Cantemir nr. 3, bl. 6. La doi paşi de Piaţa Unirii. Câţiva ani, am trăit în mijlocul unui şantier halucinant. Pe raza strictă a locuirii mele, am asistat la demolări impresionante. Ca pe bandă rulantă au dispărut: Spitalul Brancovenesc (edificiu cu care orice ţară normală s-ar fi mândrit), biserica Sfânta Vineri, Institutul Medico-legal de pe cheiul Damboviţei, Hala Unirii (impunatoarea mostră de Art Nouveau). Pe de alta parte, am văzut două vechi biserici mutate din loc şi camuflate: Sf. loan Nou şi Domniţa Balaşa. Pe acest fundal mutilat se ridicau masivele arhitectonice din „sfera“ Casei Poporului. Între amintirile vietii cotidiene reţin noroiul greu, persistent, respectiv praful sufocant când era uscăciune, în toata zona; lipsa oricărui mijloc de transport; sentimentul de cetăţean lepadăt într-un peisaj... după bătălie. (M.G.)”

 

Ioana Pârvulescu. Şi eu am trăit în comunism. Bucureşti: Humanitas, 2015, p. 31: “În ziua asta de sfârşit de august 1987, cobor cu nonşalanta Calea Victoriei şi trec podul. Nu găsesc biserica. Chiar o fi înghiţit-o pământul şi s-a nivelat deja groapa? Mă uit împrejur s-o găsesc, deşi e absurd să crezi că biserica s-ar fi deplasat mai la dreapta sau mai la stânga, ca s-ar juca de-a v-aţi ascunselea, apărând în cele din urma şi reluandu-şi locul, ca după o farsă. În locul bisericuţei, pământul galben e proaspat bătut şi deasupra stau parcate Dacii colorate. Caut o făptură umană pe al cărei chip să citesc nedumerire, panică, indignare, incredulitate. Trecătorii sunt toţi impasibili, într-un du-te-vino nestingherit.

Îmi întreb cunoscuţii şi mi se vorbeşte despre dispariţia ei brutala, odată cu sfârşitul verii. Răspunsurile sunt calme, de parca aş fi întrebat despre dispariţia biscuiţilor bruni, cu margini dantelate, care de luni de zile decorau vitrina alimentarei din colţ: pachetele formau piramide şi alte corpuri geometrice. Se umplea astfel spaţiul vitrinei, daca nu şi al alimentarei, cu acest produs de primă necesitate, care, într-o bună zi, a fost de negăsit, prompt înlocuit cu edificii piramidale din conserve de mazare. Aşa a dispărut şi Sfantul Spiridon Vechi, doar că n-a fost înlocuit, atunci, cu nimic. (M.G.)”

 

Aurelian Trişcu în: Pop, Georgeta (edit.). Esenţa unui oraş: despre demolări, case şi oameni în Bucureşti. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2016: “Se demola, se demola în neştire. Atunci când venea pe teren, Ceauşescu, cu sau fără soţie, cu toţi subalternii lui, vedea ce s-a demolat şi evident că la marginea demolărilor el vedea casele care rămăseseră în picioare, uneori vedea spatele caselor, sau anexele lor. „Dar cu astea ce este ?”, întreba el. Credea că din Casa Poporului şi din piaţa mare or să se vadă astea! „Daţi-le jos!” Şi aşa creştea încet-încet demolarea, într-un mod… bolnăvicios! Până unde demolezi? Unde te opreşti? Cât vezi cu ochii, sau nu mai vezi nimic! S-ar fi putut pune perdea de arbori, să se limiteze dezastrul. Dar s-a demolat, s-a demolat. Din cauza asta, în unele părţi, cu excepţia axului principal, Casa Poporului este înconjurată de un deşert! De maidane! Adică a fost o demonstraţie bolnăvicioasă, paranoică, ale cărei efecte se văd şi astăzi şi în care, din păcate, au fost implicaţi şi arhitecţi.

 

Săvulescu-Voudouri Monica. Strada. Loc de trecere şi petrecere. Idea Europeană, 2008.

“Ce să-i aduc aminte? Norul de praf ca o ciupercă atomică care acoperea Bucureştiul cu lunile şi cu anii? Zidurile caselor din jur care cădeau sub buldozere în ochii disperaţi ai locatarilor? Oamenii încărcaţi în maşini şi transmutaţi la margine de Bucureşti, în apartamente nefinisate, cu apa şiroind pe pereţi? Vecinul nostru care în tinereţe supravieţuise încercuirii de la Stalingrad şi acum a fost găsit spânzurat în casă? Maldărele de moloz pe care le urcam şi le coboram pe brânci să intrăm în curte? Şobolanii care ne treceau printre picioare turbaţi de panică? Bisericile care se zmulgeau din locuri fixate de secole? Camioanele care purtau pe platforme bucăţi de sfinţi cu ochi eterni, bizantini, spre niciunde? Transformarea în ruină doar în câteva ore a palatului medieval în care se aflau Arhivele Statului? („Eu şi cu Rodicuţa, mi-a spus fiica mea într-o noapte, am adunat dosarele scăpate din camioane la evacuare, le-am vândut în colţ unui nene care cumpăra hârtii vechi şi ne-am cumpărat două prăjituri”.

 

Saul Steinberg. Illuminations. New Haven: Yale University Press, 2006, p. 265: "I learned some frightening news from Bucharest: my old neighborhood Anthem and Uranus has already been destroyed, razed to the ground! by the Monster [Ceauşescu]. So my plan to unburden myself of the past has already been resolved in a drastic maner, and I bave no desire to visit the imbecilic future." [fragment dintr-o scrisoare din 15 aprilie 1989]

 

Comentariul lui Aleahim, scris pe 08.11.2009, în urma unei postări la adresa https://theophylepoliteia.wordpress.com/2009/11/07/lucruri-pierdute-cartierul-uranus/:

“Bucăţi de uşi masive, bucăţi de sobe de teracotă peste bucăţi de ziduri foarte groase. Şi uite aşa, atunci, cred că am văzut, forme materiale ale DURERII. Da, asta cred acum. Că atunci am văzut cum arată de fapt DUREREA. Am mai văzut rânduiala ce mi-o stabilisem eu, când îmi era greu, dusă pentru totdeauna.

Nu peste mult timp buldozerele au venit şi peste căsuţa noastra, modestă, curată, înconjurată de multe flori, aflată pe o stradă din Panduri.

Tata s-a aruncat în faţa buldozerelor. A fost împins cu brutalitate. Soţul meu l-a luat în braţe şi a luptat din greu să-l ţina el, ca să nu îl îmbrâncească ceilalţi români care se aflau acolo. Mama urla şi nu ştiam ce să-i fac, ce să-i zic. Îmi amuţiseră gândurile, vorbele. DUREREA venise violent peste noi, n-o mai vedeam la alţii, ca pe Uranus. Şi aşa, părinţii mei au fost „deportaţi” la bloc. Jumatate din acareturi au rămas acolo. Tata şi-a revenit, mama, NICIODATA. S-a stins cu gândul la căsuţa ei cu zorele pe gard, cu viţa de vie şi roşiile din fundul grădiniţei.”

 

Bujor Nedelcovici. Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987. Editura Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, 2006: “Fotografiile făcute în perioada 1980-1987 le-am trimis pe căi ilegale în Occident şi au fost prezentate de Asociaţia Patrimoines culturels en danger de la Paris în mai multe expoziţii şi publicate în ziare şi reviste. În Italia, în Corriere della sera a apărut un articol (Abbasso Ceausescu) în care se vorbea despre orgia violenţei şi în care era reprodusă o fotografie a Bisericii Alba-Postăvari, chiar în momentul în care turlele erau distruse de un excavator. În Telegraph Weekend Magazine a fost publicată aceeaşi fotografie, însuşită de un oarecare Patrick Seymour. Satisfacţie maximă (...) Dupa ce am rămas în exil în Franţa, în 1987, la o expoziţie organizată de Radu Boruzescu în cadrul Asociaţiei Patrimoines culturels en danger (condusă de regretatul S. Gane) au fost prezentate publicului - în format mărit – mai multe fotografii cu biserici şi case demolate, iar protestele împotriva "actelor de vandalism" ce se petreceau în Romania au fost semnate de multe personalităţi de prestigiu şi academicieni din Franţa, printre care şi Eugéne Ionesco (vezi documentul). Deci eforturile de a nu asista tăcut şi inert la "crimele ce se petreceau în stradă, sub ochii mei" nu au fost inutile. Mai mult, pe genericul filmului documentar realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu, Architecture et pouvoir (1993), era reprodusă imaginea Bisericii Alba-Postăvari în momentul când turla era în curs de prăbuşire.”


Bujor Nedelcovici. Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987. Editura Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, 2006: “Cu vremea, suferinţele unei ţări şi ale unui popor se vor uita. Patina timpului va lucra şi asupra zidurilor, iar turiştii japonezi sau americani vor vizita Bulevardul, Piaţa şi Palatul, vor fotografia un Disneyland á la roumaine, fără Mickey şi Donald, şi vor evoca un Dracula modern pe numele lui adevărat: Ceauşescu. Parafrazând cuvintele lui Rimbaud, putem spune că acest palat va reprezenta o aşchie înfiptă în trupul unui oraş şi al unei ţări, cu care vom trăi de-a pururi.

Legile implacabile ale deriziunii şi ale uitării îşi vor face apariţia în viitorul nu prea îndepărtat...”

 

Şerban Cantacuzino. Două oraşe distincte. În: Secolul XX, nr. 4-5, 1997, p. 15: “Zonele demolate aveau caracteristici urbane tipice pentru vechiul Bucureşti: străzi şerpuite, capricioase, pline de vegetaţie, fiecare casă având o curte spaţioasă în care erau plantaţi pomi; un mănunchi de copaci vestind o biserică, de obicei fără acareturi sau, dacă era vorba de un aşezământ monahal, împrejmuită cu ziduri - cel mai adesea însă neavând o perspectivă largă, ci apărându-ţi în faţă brusc, cu un efect de surpriză. Şi astăzi mai poţi trăi acest sentiment la marginea zonelor demolate, la sud de Dealul Patriarhiei sau în preajma mănăstirii Radu Vodă, de exemplu. Casele care au dispărut erau de o mare varietate arhitectonică, întinzându-se de la stilul neo-clasic al secolului al XlX-lea, trecând prin romantismul naţional al începutului de secol XX şi mergând până la stilul Art Deco şi modernist al anilor '30. Interesul zonei nu consta însă atât în clădiri individuale, cât în efectul total, întregul însemnând mai mult decât suma părţilor.”

 

Traian Ungureanu. Uranus – loc de pomenire (de ce trăim în postcomunism). În: Revista 22, nr. 40, 2003, p. 13: “Demolarea cartierului Uranus a fost o crimă istorică. Am pierdut ceva ce nu se pierde nici în războaie: ştiinţa de a trăi, aşa cum am învăţat-o prin istorie. Problema e ca asemenea lucruri nu se pot recupera. Istoria nu poate fi derulată şi trăită în reluare. Din acest punct de vedere, teoria care încearcă să ne liniştească asigurându-ne că România se va îmburghezi e o iluzie. Pentru trecut, ea e gestul de graţiere iresponsabilă a unei crime oribile. Pentru viitor, ea e prelungirea tradiţiei de ignoranţă socială care a făcut ravagii sub comunism. Da, România se va îmburghezi, dar altfel. Mai nervos şi mai nesărat. Cu vile şi jeep-uri la poartă, dar mai ales cu un fel de a trăi împreună fără nici o magie, fără înţelepciune şi graţie. Vom fi barbari cu antene de satelit.”

 

Victoria Dragu Dimitriu. Povestea unei familii din Bucureşti: Grecenii. Bucureşti: Editura Vremea, 2012, p. 272, Radu Greceanu: “Eu sunt istoric genealogist, dar am fost şi vizitator, de sute, de mii de ori, cu pasiune. Pe Valea Loarei sau în Germania, pe la noi prin ţară, pe unde am putut. Am ascultat atent tot ce se spunea şi, cu timpul, am înţeles: pe cei mai mulţi vizitatori, printre care mă număr şi eu, nu-i interesează decât în mică măsură detaliile legate de stilul arhitectonic, de materialul folosit în construcţii, de tipul bisericii, îi interesează frumuseţea în sine, dacă locul vorbeşte sufletului. Bucureştii în care m-am născut, Bucureştii în care mi-am trăit tinereţea, în cetatea Arhivelor Statului, vorbeau sufletului. Dar când m-am întors de pe front, din prizonierat, oraşul nu mai era acelaşi. Şi de atunci s-a schimbat mereu. Am împlinit 97 de ani. Am văzut multe, am trăit atâtea. Mă întreb: va mai vorbi vreodată oraşul acesta sufletului?”



Documente, acte

Articole

***. Sistematizarea zonei centrale a municipiului Bucureşti în discuţia activului U.A. În: Arhitectura, nr. 4/1979, p. 5

Cantacuzino, Şerban. Două oraşe distincte. În: Secolul XX, nr. 4-5, 1997

Celac, Mariana. Analiză comparată a limbajului totalitar în arhitectură. În: Miturile comunismului românesc. Universitatea Bucureşti, 1995, pp. 181-231

Derer, Peter; Călinescu, Marius. Expoziţia “Tradiţii de construcţie urbană”. Revista muzeelor şi monumentelor. Monumente istorice şi de artă. nr. 2, 1982. pp. 89-90

Ionescu, Gheorghe. Ce se poate face cu o arhitecta atît de „mare"!. În: Arhitext design, nr. 1, 1990

Iordăchescu, Eugen. Lucrările de translaţie a monumentelor Schitul Maicilor şi Olari din Bucureşti. În: Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă, nr. 1, 1983, pp. 17-24

Lungu, Şefan. O chestiune de morală. În: Arhitectura, 1-4/1996, p. 4

Petrescu, Anca. "Construirea Casei Poporului – un efort naţional enorm şi creativ". Interviu cu Anca Petrescu. În: Arhitectura, 1-4/1996, pp. 56-58

Şt. R. I. “Tradiţii de construcţie urbană”. În: Arhitectura, nr. 6/1982, pp. 4-5

Wexler, T. Egali în faţa buldozerelor. Sinagogi demolate. În: Magazin istoric, nr. 10, 2003, pp. 42-43

 

Monografii

Anania, Lidia. Bisericile osândite de Ceauşescu: Bucureşti, 1977-1989. Ed. Anastasia, 1995

Anghelescu, Şerban; Vinea, Ana; Muzeul Țăranului Român. Anii '80 şi bucureştenii. Paideia, 2003

Atlas-Ghid (Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti). Vol. I. Bucureşti: Editura Ergorom’79 1999

Giurescu, Dinu. The razing of Romania`s Past, International preservation report. New York:  World Monuments Fund, 1989

Leahu, Gheorghe. Arhitect în ”epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, 2004

Leahu, Gheorghe. Bucureştiul dispărut. Editura Arta Grafică, 1995

Iosa, Ioana. L`Heritage urbain de Ceausescu: Fardeau ou saut en avant? Le centre civique

de Bucarest. L`Harmattan, 2006

Manolescu, Ion; Cernat, Paul; Mitchievici, Angelo; Stanomir, Ioan. O lume dispărută: patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici. Polirom, 2004

Nedelcovici, Bujor. Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987. Editura Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, 2006

Noica, Nicolae Şt. Politici de locuire în România: între istorie şi actualitate. Ed. Maşina de Scris, 2003

Panaitescu, Alexandru. De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în Bucureşti 1945-1989. Simetria, 2012

Pandele, Andrei. Bucureştiul mutilat. Bucureşti: Humanitas, 2018

Pop, Georgeta (edit.). Esenţa unui oraş: despre demolări, case şi oameni în Bucureşti. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2016

Popa, Ioan. Robi pe Uranus: Cum am construit Casa Poporului. Bucureşti: Humanitas, 1992 

Popescu, Cristian. Bucuresti-arhipelag - Demolările anilor '80 - ştergeri, urme, reveniri. Bucureşti: Campania, 2009

Speteanu, Viorel Gh. Dr. Ing. Eugeniu Iordăchescu: un salvator al monumentelor de arhitectură. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2011.

Documente de arhivă

Arhiva Ştefan Gane - Petiţie pentru Mihai Vodă

Colecţii private de fotografii

Alexandru Barnea

Andrei Pandele

Surse online

http://features.decatorevista.ro/orasul-intrerupt

http://ro.cultural-opposition.eu/registry/?uri=http://courage.btk.mta.hu/courage/individual/n32711&type=masterpieces

Ando. Între amintiri, realităţi şi… previziuni. http://www.simplybucharest.ro/?p=56793

 

Reacţii ale vremii

Publicaţii

Şt. R. I. Tradiţii de construcţie urbană. Arhitectura, nr. 6/1982, pp. 4-5

Magris, Claudio. Danubio. Milano: Garzanti, 1986.

Cantacuzino, Sherban; Michon, Jean-Louis. Reconstruction in Bucharest and its consequences for the architectural heritage. ICOMOS Information, April/June, 2, 1987, pp. 9-18

Giurescu, Dinu. The razing of Romania`s Past, International preservation report. Washington: US-ICOMOS, august 1989

 

Expoziţia Tradiţii de construcţie urbană şi Muzeul IAIM (înfiinţat în 1982)

 

Expoziţia Tradiţii de construcţie urbană (desfăşurată între 29 iunie şi până aproape de jumătatea lunii august 1982, în cadrul Institutului de arhitectură «Ion Mincu»), punea în discuţie, într-un mod voalat, demolările şi sistematizarea centrului istoric al Capitalei. Curentul de opinie existent în IAIM împotriva demolărilor a contribuit la decizia de înfiinţare a muzeului IAIM. După ce expoziţia s-a încheiat în august 1982, exponatele au fost mutate din spaţiul expoziţional din Corpul nou în spaţiul Atelierului de Modelaj, punând astfel bazele Muzeului. Prin preluarea fragmentelor de clădiri salvate din demolări, muzeul IAIM, stabilea o altă legătură cu istoria arhitecturii româneşti şi iniţia un demers de cunoaştere şi respectare a patrimoniului construit. Gestionarul acestui muzeu era Secretarul de partid al IAIM, conf. arh. Paul Georgescu.

 

Fotografii

Colecţia Andrei Pandele

Colecţia Adrian Mureşanu

Colecţia Ion Lucăcel

Colecţia Ştefan Gane de la IICCMER http://courage.btk.mta.hu/courage/individual/n43075?ro

Fotografiile şi diapozitivele din Colecţia Ştefan Gane documentează distrugerea sau mutilarea multor monumente istorice din centrul istoric al Bucureştiului. Această arhivă ilustrează un demers de opoziţie la adresa demolărilor şi a proiectului de sistematizare a Bucureştiului.

Catedra de Istorie a IAIM a fotografiat zone ce urmau a fi demolate din Uranus, iar câteva diapozitive au fost digitizate de Centrul Expoziţional Documentar al UAUIM.

Serban Bonciocat; Hanna Derer; Corina Popa. Bucuresti demolat: arhive neoficiale de imagine: 1985 = Demolished Bucharest: Unofficial Archive Images: 1985. Bucureşti:  Fundaţia INES, 2013

Colecţia Bujor Nedelcovici (publicată în cartea Lectorul de imagini)

 

Jurnale

Grigore Ionescu. Jurnal 1987-1988 (donaţia Grigore Ionescu, Biblioteca UAUIM)

Gheorghe Leahu (jurnal încorporat în lucrarea: Gheorghe Leahu. Arhitect în ”epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, 2004)

 

Proteste interne şi internaţionale



Scrisoarea Nr. 377, din 24 ianuarie 1985, referitoare la mănăstirile Vacăreşti şi Mihai Vodă a fost semnată de şapte cercetători, membrii ai Comisiei Centrale de Stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional (Grigore Ionescu, Dinu C. Giurescu, Razvan Theodorescu, Dionisie M. Pippidi, Vasile Draguţ, Radu Popa şi Aurelian Trişcu) şi adresată Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

Scrisoarea a subliniat semnificaţia specială a acestor două monumente şi daunele care au fost deja provocate. De asemenea, a făcut un apel insistent de a lua măsuri pentru a păstra şi a restabili cele două complexe arhitecturale, simboluri ale istoriei și civilizaţiei române. Scrisoarea dezvăluie câteva detalii. Pe 3 ianuarie 1985, Direcţia generală pentru dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, social-culturale şi administraţia locativă (DGDAL) a cerut Arhiepiscopului din Bucureşti să fie de acord cu demolarea bisericii Mihai Voda. Aceasta cerere a fost curând urmată de demolarea clădirilor din jurul bisericii (listate ca monumente istorice).

               Memorandumuri împotriva demolării bisericii Mihai Vodă, semnate de Dinu C. Giurescu, au fost trimise la: Preşedinţia statului (nr. 1790, 12 ianuarie 1985); secretarul pentru presă şi propagandă de la Comitetul Central (2 scrisori, nr. 150, 12 ianuarie 1985 şi nr. 211, ianuarie 15, 1985); Preşedintele Consiliului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă (ianuarie 14, 1985); Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (nr. 240, 12 ianuarie, 1985) şi Comisiei Centrale de Stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional.               O ultimă încercare, printr-o a treia scrisoare oficială recomandată, a fost făcută pe 21 octombrie 1985. Această scrisoare era semnată de Grigore Ionescu, Dinu C. Giurescu, Răzvan Teodorescu, Vasile Dragut şi Virgil Cândea, toţi membrii Comisiei Centrale de Stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional. Scrisoarea a fost înregistrată cu nr. 6368, 22 octombrie 1985, la Comitetul Central al Partidului Comunist Român.             Nu există nici o modalitate de a descoperi câte scrisori şi memorandumuri au fost trimise autorităţilor politice şi administrative (CC al PCR, CCES, CPMB, Patriarhia BOR sau UA) cu privire la problematica restructurării urbane. Unele dintre ele au ajuns să fie cunoscute în Occident. Pe parcursul anilor 1985-1986, printr-o serie de memorii şi intervenţii oficiale sau neoficiale, un număr de intelectuali cum ar fi Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Vasile Drăguţ, Virgil Cândea, Dionisie M. Pippidi, arhitecţii Grigore Ionescu, Henrieta Delavrancea-Gibory, Aurelian Trişcu, Peter Derer, Gheorghe Leahu şi-au exprimat dezaprobarea faţă de demolările din acei ani.

Aurelian Trişcu în: Pop, Georgeta (edit.). Esenţa unui oraş: despre demolări, case şi oameni în Bucureşti. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2016: „Am să vă mai spun ceva despre protestele făcute în perioada respectivă, a demolărilor. Să ştiţi că am fost mulţi. Atunci m-am bucurat şi m-am simţit onorat să fiu lângă nişte personalităţi ca Grigore Ionescu, sau lângă Radu Popa, arheologul, care şi el a semnat. Au fost mulţi oameni care au luptat puternic pentru monumente, cu vehemenţă şi cu folos. Noi trăiam înregimentaţi în această luptă şi mi s-a părut un lucru foarte normal să lupt pentru ideile mele profesionale! Că noi atunci nu am făcut un protest politic. Noi arătam ce valoare prezintă pentru ţară un monument, pentru poziţia ţării în lume.”
Între noiembrie 1984 şi ianuarie 1988 treisprezece articole şi analize au fost scrise de istoricul de artă Dan Ionescu, pe tema demolărilor urbane şi difuzate la Radio Europa Liberă. Acestea au furnizat informaţii regulate despre implementarea sistematizării, în principal în Bucureşti, cu date precise despre bisericile demolate sau alte monumente. Versiunile englezeşti ale articolelor au ajuns la o audienţă largă în presa din SUA, Franţa, Germania de Vest, Marea Britanie, Elveţia, Belgia, Spania, Italia, Canada şi Brazilia. Se creează astfel un curent de opinie în favoarea salvării monumentelor istorice, în primul rând din Bucureşti, contribuind la izolarea internaţională a regimului Ceauşescu.

Exilul românesc a contribuit la prezentarea demolărilor din anii 80 prin înfiinţarea la Paris în 1985 a Asociaţiei Internaţionale pentru Protejarea Monumentelor şi Siturilor Istorice din România la Paris de către arhitectul Ştefan Gane. Asociaţia a organizat un protest pe străzile Parisului în care se prezentau pancarte cu fotografii ale unor monumente istorice distruse sau în plan de a fi demolate. Mediatizarea proiectului comunist de demolare punea accentul pe demolarea centrului oraşului Bucureşti. (http://ro.cultural-opposition.eu/registry/?type=masterpieces&lang=ro&letterFilter=G)

Istoricul Adrian Niculescu, refugiat politic în Italia, a sensibilizat în problema demolărilor câţiva jurnalişti italieni. Maurizio Blondet, ziarist la cotidianul catolic Avvenire, Milano, a denunţat demolările ceauşiste. Scriitorul Claudio Magris, a denunţat demolările ceauşiste în romanul său Danubio şi a luat poziţii publice pe această temă, în cotidianul Corriere della Sera.

               Eforturi de a salva patrimoniul arhitectural au fost făcute de ICOMOS UK, de Christian Solidarity International din Salzburg şi prin iniţiative individuale.                 

Reacţii extreme: sinucideri

 

Translarea

Inginerul Eugen Iordăchescu a folosit cunoştinţele din lucrarea sa de doctorat (Concepţia, calculul, proiectarea şi tehnologia lucrărilor de deplasare a clădirilor, 1984) pentru a salva câteva monumente istorice şi alte clădiri de la demolare. Această punere în practică a doctoratului a avut şi un sprijin logistic din partea autorităţilor.

 

Reacţii contemporane

Expoziţia "Starea Oraşului" aprilie - mai 1990, Sala Dalles din Capitală a găzduit unul dintre cele mai interesante evenimente cultural - artistice din perioada de după Revoluţie, expoziţia intitulată: 'Bucureşti - Starea Oraşului', însoţită de un simpozion. Atît simpozionul cît şi expoziţia s-au orga-nizat de Comisia Naţională pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului şi Uniunea Arhitec-ţilor, cu concursul Ministerului Culturii şi al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Claudio Magris, Adrian Niculescu. Danubius. Bucureşti : Univers, 1994.

Concursul de urbanism Bucureşti 2000 desfăşurat în perioada 20 septembrie 1995 - 20 septembrie 1996.

“Concursul internaţional de urbanism ,,Bucureşti 2000”, cel mai cuprinzător eveniment de acest fel organizat vreodată în România, a devenit deja un fapt. Peste 500 de hectare din partea de sud a oraşului, zona cel mai brutal mutilată în anii 1980, aşteaptă ideile arhitecților pentru a fi convertită (valorizându-i imensul potenţial de dezvoltare) într-un nou Défense, plasat acum în ,,micul Paris al Balcanilor”. Ca şi în cazul La Défense, (cartierul experimentelor arhitecturale/ urbanistice în Paris), în urma proiectului care va câștiga competiţia, această zonă mutilată a oraşului s-ar putea să se regenereze în câteva decenii.” (Augustin Ioan. Centrul civic absolut: Bucureşti, Disneyland-ul comunist. 2017, disponibil online la adresa: http://www.e-architecture.ro/istoria_arhitecturii111.php)

https://revista22.ro/opinii/peter-derer/bucuresti-2000-dup-20-de-ani

http://arhitectura-1906.ro/2011/07/intalnire-cu-prof-dinu-c-giurescu-pe-strada-berzei-nr-47/

http://arhitectura-1906.ro/2012/08/acum-26-de-ani-piata-unirii/

http://arhitectura-1906.ro/2015/01/cu-un-pas-inaintea-demolarilor-interviu-cu-eugenia-greceanu/

http://features.decatorevista.ro/orasul-intrerupt

https://www.erepublik.com/en/article/2288722

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/05/istoria-tragica-a-cartierului-izvor/

https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-idei-in-nocturna-pagini-de-istorie-invitat-dr-alexandru-popescu/

http://bucharest92.rssing.com/chan-6203522/latest.php (Blogul Unknown Bucharest cu postările: Fotografii vechi ale Cartierului Uranus-Izvor; Cartierul Uranus - Izvor - Mihai Voda, fotografii din 1979; Lumea disparuta a Cartierului Uranus; Lumea disparuta a Cartierului Uranus (II); Dealul Arsenalului si tezaurul pierdut; Cartierul Uranus-Izvor si Bisericile din Dealul Arsenalului)

Alexandru Popescu. Casele Bucureştilor (XXXVII). Dispărute (V) la demolări: Uranus, Izvor şi altele. https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/casele-bucurestilor-xxxvii-disparute-v-la-demolari-uranus-izvor-si-altele-de-dr-alexandru-popescu-15268404

Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni în Bucureşti. Fundaţia Academia Civică, 2016. O colecţie de interviuri - aflate în Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului - ce vrea să valorifice istoria orală de-a lungul anilor. Volumul conţine interviuri cu Aurelian Trişcu, Peter Derer, Alexandru Beldiman, Cornelia Pillat, Cezara Mucenic, Antoinette Marie-Jeanne Bătăturescu, Dan Mohanu, Radu Ştefănescu, Constanţa Costea, Dan Ionescu, Aurelian Stroe, Theodor Ionescu, Ileana Voicescu, Cezara Mucenic, Dinu C. Giurescu, Tudor Marinescu, Davida Neli, Paul Marinescu, Constantin Hariton, Nicolae Noica, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Dinu Antonescu, Mariana Florian, precum şi transcrierea mesei rotunde cu tema „Dărâmarea Spitalului Brâncovenesc”.

Expoziţia interactivă Salutări din Uranus

 

Platforma online „Cartierul Uranus”

 

Un grup pe Facebook, intitulat “Amintiri din fostul cartier Izvor”.

 

http://www.b365.ro/harta-interactiva-a-demolarilor-lui-ceau-escu-din-bucure-ti_187948.html

http://www.georgepruteanu.ro/CroniciLiterare/128leahu.htm

 

Galeria exponatelor cu povestea obiectelor: apartenenţă, creator, întrebuinţare



Majoritatea pieselor sunt de pe străzile Schitul Maicilor şi Cazărmii, ele fiind vizate în special.

Aurelian Trişcu în: Pop, Georgeta (edit.). Esenţa unui oraş: despre demolări, case şi oameni în Bucureşti. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2016: „Oamenii aceştia şi-au realizat casele în curte, au păstrat, sau au imprimat pe casele lor o decoraţie destul de reţinută şi totuşi somptuoasă. Aveau nişte locuinţe extrem de funcţionale şi de generos construite, dacă ar fi să mă refer numai la un singur exemplu: înălţimea caselor tinde spre 4 metri, în loc de 2.60, sau 2.80, cum se făceau la blocurile din ultima vreme, sau 3 metri, cum erau casele dintre cele două războaie. Au înăuntru decoraţie deasupra uşilor, sau deasupra ancadramentelor, folosesc ancadramente la ferestre şi de obicei portal cu scoică la intrare, uneori cu influenţă Art Nouveau. Să nu uităm că suntem către 1900, deci eram absolut în pas cu vremea. Art Nouveau-ul e 1900, 1910. Erau ghirlande sub ferestre, stuc, sau în interioare exista tâmplărie, lămpi, care pe atunci erau cu gaz, plafoane cu luminatoare, porţi, uşi foarte decorate, dar cu o somptuozitate stăpânită. Erau cu pictură de multe ori, sau cu profilaturi pe tavane, uneori cu alte case alături de casa principală, unde erau grajdurile şi caleaşca. Aveau sobe de Meissen şi feronerie.”